Speranța

Pe o margine de gând privesc în timp spre clipele care-mi mângâie inima în miez de zi. Azi sufletul mi-e bucată de hârtie și scriu peste el cu condeiul colorat, pagini de amintiri. Stau cu capul în mâini în mijlocul sufletului și privesc spre toți oamenii frumoși pe care i-am întâlnit cu fapta, cu gândul sau prin cuvinte scrise cu sufletul la un moment dat.
Pe cerul inimii mele azi norii plâng doar lacrimi de fericire. În drumul meu prin viață, când tristețile îmi deveniseră casă în locul bucuriilor, am întâlnit un înger, un suflet de om care mi-a așternut peste inimă un voal de vise curate, mi-a șters lacrimile din sufletul meu obosit de atâtea tristeți și m-a făcut să cred într-un nou răsărit. Mi-a transformat visul în realitate furișându-mi pe poarta inimii speranța și am prins curajul unui nou zbor, cel mai înalt și cel mai frumos dintre toate. Mi-a mângâiat cu privirea senină tristețea iar cuvintele iei au făcut să-mi încolțească în suflet speranța și așa, visele mele au devenit rând pe rând realitate în culori de curcubeu multicolor. În fiecare clipă, prin cuvinte, prin cele mai frumoase cuvinte, aprinde cu bucăți de soare toate felinarele inimii mele.
Stăteam în fața ei și cu sufletul inundat de emoție îi auzeam drept în inimă, ca un ecou, cuvintele. Am prins în mână acea clipă și am transformat-o în porumbei albi care au trecut în zborul lor peste mine și s-a făcut alb în suflet, în jur. Cuvintele ei, privirea ei, mâinile ei mi-au oferit mângâieri ce mi-au alinat suferințele în clipele de deznădejde, mi-a dat aripi pentru cel mai măreț zbor iar sufletul mi-a prins din nou viață.
Mi-am auzit gândurile, fericirile, bătăile inimii și adierea de aripi a sufletului și am înțeles, ca intr-un vis, cine sunt, cine ești. Ești Alice, zeița iubirii care mi-a sădit din nou în suflet speranța de dragoste, de mare dragoste.