Scrisoare

În negura nopții așez pe marginea ferestrei o scrisoare. Cuvintele sunt scrise cu mâna tremurândă, o lacrimă stă așezată pe plic în loc de timbru și numele destinatarului a fost acoperit cu praf de stele. Cu inima plină de durere și cu o mare tristețe în glas regret că nu am scris-o mai demult mai devreme. La ceas tarziu în noapte cu fereastra larg deschisă spre cer, spre el, încep să citesc să-mi amintesc.
“… aveau un farmec aparte acele momente în care umpleai camera cu un zâmbet, râdeai molipsitor în fiecare zi și ne desenai mereu peste suflet cel mai vesel curcubeu. Pentru noi copilăria și adolescența au avut cele mai frumoase culori iar zâmbetul a fost cuvântul cheie. Mă gândesc la serile în care ne întreceam până în noapte în tot felul de jocuri, la veselia din suflet, din jur. Mi-e așa dor de momentele acelea frumoase pe care le petreceam împreună, de micile tachinări, de ieșirile la iarbă verde, de cina în familie, mi-e dor până și să mă cerți, mi-e dor de tine. Privesc spre aleea pe care veneai zi de zi în drumul spre casă și parcă toți copacii din jur și-au plecat capul sub greutatea tristeții și a tăcerii. Până și lor le lipsești și lor le e dor. Astăzi un întreg univers e între noi și totuși din cealaltă lume noi te simțim atât de aproape iar râsul tău ne lovește timpanul într-un ecou, într-un dor. În lipsa ta până și anotimpurile își vor întârzia venirea pentru că știu că nu vor mai fi întâmpinate ca altădată iar florilor le va fi greu să înflorească.
Tată, astăzi când nu mai ești, prin atâta durere nu mai găsesc cuvintele să spun cât te-am prețuit, cât de mult te-am iubit.
Cu sufletul plin de dor mă iau la trântă cu timpul și încerc să zbor de dragul tău printre amintiri. Preț de-o bătaie de inimă nu a mai existat „azi” și am trăit într-un „ieri” destul de apropiat și mult prea frumos, mult prea scurt…”