Astăzi mi-am făcut un cadou în miez de noapte, am înghesuit în ghetuțe o promisiune și am să mă țin de ea: am să-mi fac timp pentru tot ce-mi bucură sufletul și am să las loc doar clipelor de fericire alături de oameni dragi.
De nenumărate ori în vâltoarea vieții am uitat de mine și am trăit doar profesional, acolo regăsindu-se toate bucuriile mele și nu mai aveam timp pentru nimeni și nimic. De ceva vreme lucrez la educarea mea și încerc sa fac loc tuturor lucrurilor care contează și-mi fac plăcere. Timpul e același dar prioritățile s-au schimbat. Pe lista mea au urcat dintr-odata oamenii dragi și micile plăceri ale vieții.
Mi-am început una din diminețile de toamnă altfel decât în mod obișnuit. Mi-am făcut timp să mă revăd cu un om frumos fără de care sufletul meu ar fi fost mai sărac. Printre cărți și muzică bună, cu un ceai în față prin care se jucau fel și fel de miresme care mai de care mai îmbietoare și o farfurie cu biscuiți care mi-aminteau de copilărie, a început o zi plină de povești, o zi ce anunța noi speranțe și schimbări în bine. Pe cea cu care împart ceașca de amintiri am îndrăgit-o din prima clipă când ne-am cunoscut căci era genul acela de om ce transmitea o energie care-ți bucura sufletul, emana o căldură dincolo de cuvinte. Viața ne-a făcut să ne-ntâlnim în conjuncturi profesionale care prin natura joburilor nu ne permiteau o apropiere mai profundă și totuși în acea zi am stat la o ceașcă de povești ca două prietene vechi încântate de bucuria revederii. Am povestit câte-n lună și-n stele, ne-am amintit de lucruri frumoase ce nu le mai știam una despre cealaltă și am plecat spre casele noastre cu gândul că diminețile se pot transforma în ceva plăcut.
În secolul vitezei și al internetului nu ne mai facem timp pentru clipe de bucurie. Alergăm zi de zi încoace și-ncolo uitând să fim fericiți. Ne tapetăm sufletul cu fel și fel de diplome și funcții cu care să ”dăm” bine în societate uitând ce ne face plăcere și ne mințim că e bine. Ajungem să arătăm bine în ochii altora dar mai puțin în sufletul nostru îmbrăcat cu secrete și exilat într-un pustiu apăsător. Când marea parte a zilelor nu ne mai bucură este clar ca a sosit vremea schimbării. Nu mai trebuie să conteze rigoarea societății și gura târgului ci doar ce simțim noi. Să ne întoarcem la copilărie și să trăim așa cum o făceam când eram copii. Să ne bucurăm și acum, mari fiind, de tot.
În acea dimineață prietena mea îmi povestea despre o nepoată care într-o anume zi a îmbrăcat o rochiță de flamenco primită în dar și a ieșit așa pe stradă cu naturalețea și bucuria tipice doar copilăriei și a cules din jurul ei doar zâmbete. Câtă liniște și satisfacție ne-ar aduce curajul de a ne dori ceva atât de simplu și bucuria sinceră de a înfăptui ceva ce sufletul nostru cere.
Tot cu gândul la copilărie mi-am amintit postarea unui prieten care, scormonind prin podul bunicilor, a dat peste radioul la care bunicul său asculta slujba de Duminică, sifonul și mojarul bunicii. Mi-a rămas în minte hotărârea ce a luat-o cu privire la aceste obiecte: ”Toate le vom recondiționa și își vor găsi un loc în retro-bucătăria mea pentru că amintirile merită păstrate”. Tot ce ne-a bucurat sau ne bucură sufletul, fie și pentru o clipă, merită un loc pe o etajeră a lucrurilor de preț.
Fericirea supremă este atunci când reușim să privim fotografiile făcute clipelor ce vor urma în care am îmbrăcat rochia de flamenco fără să ne pese de altceva ci doar de privirile inimii noastre.
P.S. Voi ce visuri ați pus în ghetuțe pentru a le transforma în realitate într-o bună dimineață?
