Trântorii – o specie răspândită

Am mintea ocupată cu vise pe care le vreau intr-o zi împlinite și mâini ce muncesc de zor la realizarea lor! Dacă îmi doresc – construiesc, dacă vreau să am – muncesc iar când cineva merită din tot sufletul, dăruiesc. Iubesc oamenii care luptă pentru visele lor, care muncesc, dar detest cu fiecare fărâmă de suflet trântorii aceia care așteaptă să fie ajutați fără să facă nimic, categoria aceea bizară de paraziți cărora li  se cuvine. Pe aceștia, oricât de generoasă aș fi, nu am de gând să-i ajut. Această categorie nu merită o mână întinsă, nu merită nimic. Doar mila semenilor, nemeritată de altfel, le sporește confortul. Dacă oricum primesc ce rost ar avea să muncească? Dacă oricum din milă, din prostie va exista la un moment dat o gazdă pe care să o jecmănească ce rost ar avea să se oprească din lenevit?
Număr pe degete de câte ori am cerut ajutorul cuiva că nu pot a mă descurca într-o situație sau alta. Oricât de greu mi-ar fi nu mă dau bătută și caut soluții… și le găsesc. Muncesc zi și noapte ca într-o zi să-mi văd îndeplinite toate visele. Mă trezesc în fiecare zi cu dorința în suflet de a realiza și astăzi ceva, de a pune o cărămidă la ce mi-am propus să construiesc în cariera mea, de a-mi face cu fiecare clipă ce trece mai cunoscut numele și mai apreciat. Nu vreau să am realizări de carton poleite cu aur. Pentru a cunoaște cu adevărat succesul trebuie să muncești din greu, să nu renunți, să nu te oprești, să nu obosești și să nu-ți lași niciodată după o ușă închisă visul.
Când privesc spre mine știu că norocul îmi vine mai mult din puterea de a nu renunța niciodată la ce-mi doresc cu adevărat decât din șansa de a găsi la ușă o pungă cu galbeni. Cred că de cele mai multe ori norocul ni-l facem chiar cu mâna noastră.
Admir atât de mult oamenii care nu-și lasă visele în urmă și care luptă pentru ele oricât de greu le-ar fi și mă bucur din tot sufletul ori de câte ori reușesc.
Cred că nimic nu disprețuiesc mai mult în lumea asta decât trântorii și nu pot intra în jocul lor pentru a-i ajuta. Săracii de ei cât de greu le este și cum cerșesc ei milă și cum trebuiesc ei ajutați că le este greu să se miște de pe un scaun pe altul și nu au bani și nici job că, ce-i drept, nici banii nici jobul nu vin din senin prin curier direct la destinație. Eu simt doar dezgust nicidecum milă pentru ratații care și-au permis ”luxul” de a se rata. Am compasiune pentru cine merită compasiune, am milă pentru cine merită milă, am infinit mai multă voință decât delăsare.
Oameni frumoși, nu vă mai îngenuncheați viața și nu vă mai puneți singuri piedici cărând în spate paraziți. Nu mai întindeți mâna spre trântori și lăsați-i să ajungă să muncescă. Nu există tristețe mai mare decât să-ți irosești viața într-un fotoliu, plângându-ți de milă.